de ce sa imi fac blog?

Pai chiar asa, de ce? Am prea mult timp liber? Ma cred filozof? Sunt snob? Dar chiar, de ce oare m-am apucat sa scriu aici?……….ia sa vedem? Pai in primul rand pentru ca m-a impins de la spate o fata s-o fac. Probabil ca satula de cat de mult vorbesc si enervata de cate ori o intrerup cu ideile mele ce se incadreaza aproape toate in sablonul “cum ar fi daca?”, s-a gandit ca ar fi o metoda buna sa ma trimita la plimbare, sa aberez in neant. Macar neantul nu se duce a doua zi la serviciu cu capul facut varza de atatea intrebari existentiale, atate probabilitati si variabile legate de timp ,univers, iubire, moarte si ghiocei.Dar chiar, oare cum se simt ghioceii ascunsi sub zapada? Imi imaginez ca e un fel de v-ati ascunselea peren, sau ma gandesc cand eram mic si ma ascundeam de parinti sub patura impreuna cu sora mea. Stateam si ne tineam respiratia cand intra mama in casa fiind siguri ca nu ne vede desi era ditamai movila umana fix in mijlocul patului. Numai ca ea” nu ne gasea” astfel incat multi ani am crezut ca cea mai buna ascunzatoare e patura. Cea mai buna din lume! Acum in fiecare seara imi ascund grijile si frustrarile sub patura. Cate-odata ascund si cateva vise dar le ascund asa de bine incat nimeni nu le gaseste sa mi le implineasca.
Vreau sa am blog pentru ca nu sunt un consecvent. Mereu incep cate un “ceva”si mereu ma pierd pe la jumatatea drumului, m-am gandit sa incerc a nu stiu cata oara sa imi dovedesc ca o sa incep ceva si sa ma tin de el. Ramane de vazut daca o sa si reusesc. Mai vreau sa am blog pentru ca vorbesc fooooooarteeee mult. Atat de mult incat cred ca intr-o viata anterioara am fost difuzor intr-un radio cu lampi. Sau sunt urmasul unui tip din ala de citeste pe fundalul reclamelor pentru medicamente. Ai vazut ca zice repede:”acest medicament poate fi eliberat fara prescriptie medicala,pentru lamuriri suplimentare adresati-va medicului sau farmacistului”. Mi-l si imaginez dupa ce a citit textul gafaind ca si cum ar fi alergat dupa tramvai. Si pentru ca vorbesc asa mult, ma atasez de cuvintele mele, sunt ca si copii mei si nu imi place ce le fac. La fiecare fraza mai abandonez cate un copil in neant, il rostesc dupa care devine trecut in acelasi moment,dispare in minus infinit. Din cand in cand cate un prieten imi adopta cate un cuvant,cate un gand, dar pana la urma si de la el fuge,se duce intr-o gara de nord a cuvintelor rostite, unde sta pe banci, doarme pe sub scari asteptand sa vina cineva sa il mai foloseasca intr-o poezie, intr-o declaratie de iubire sau in scrisoarea unui soldat catre mama lui. Singurii copii de care nu imi pare rau ca ii abandonez sunt injuraturile. Pe astia i-as lasa sa moara fara probleme!
Asa ca m-am gandit ca blogul e ca un orfelinat pentru cuvintele rostite,aici sunt ingrijite, din cand in cand le mai viziteaza cineva , nu ma mai simt asa vinovat ca le las sa plece din mintea mea. Plus ca atunci cand mi se face dor poate o sa-mi citesc propriile ganduri, e ca si cum un tata divortat isi viziteaza copii lasati in grija mamei, se simte vinovat ca i-a abandonat, dar pana la urma e bine ca o poate face, si pentru putin timp toata lumea e fericita. La asta m-am gandit cand am hotarat sa imi fac blog, ca e unica sansa sa-mi mai vizitez din cand in cand gandurile si cuvintele abandonate. Si ca daca cineva ar mai trece pe aici pe la orfelinat sa vada ce imi fac ideile n-o sa ma mai simt asa de mizerabil ca le-am lasat sa plece din mintea mea.
Vreau sa am blog pentru ca imi e foarte frica de penibil. Cel mai frica pe lumea asta imi e de situatiile penibile, cred ca daca cineva m-ar rapi si m-ar lasa gol pusca in centru la universitate, as muri instant! Ma simt penibil cand ma aud intr-o inregistrare audio, cand ma vad in poze sau cand imi citesc tampenii scrise prin agende sau la sfarsit de caiet in orele profesorilor plicticosi.
Vreau blog pentru ca poate asa o sa ma vaccinez de penibilitate, sa nu-mi mai fie rusine de propriile ganduri, sa ma antrenez pentru nesimtire. Nicaierul si neantul n-o sa se uneasca niciodata impotriva mea sa ma mustre pentru ceea ce gandesc si simt, deja ma simt un pic cam nesimtit,pot spune ce vreau acum fara sa ma tem de penibil, mmmmmm ce bine e sa fii nesimtit!
blogul meu e un protest indreptat catre mine, un miting ”antipenibilism” si “pro nesimtire in simtiri”