Ceasul cu picaturi

Mi-ar placea sa am un ceas cu picaturi. Nu cu ace sa arate ora, ci cu picaturi de apa.
Am o problema, nu pot percepe prezentul. Percep doar viitorul, si singura certitudine a vietii mele, trecutul. Unde e prezentul, ca eu nu-l simt? Daca stau in ploaie si privesc in sus, vad cum se apropie sovaitor spre mine picaturile de apa. Le pot confunda usor cu viitorul pentru ca de acolo vin, din viitor!
Le urmaresc de sus pana se sparg pe fata mea in mii de alte picaturi mai mici.
Acela e prezentul? Momentul in care imi lovesc fata? Nu prea pot simti prezentul, am o mare problema cu scurgerea timpului, niciodata nu mi-am trait timpul, mereu am avut un decalaj, ori spre trecut ori spre viitor.
Cand plec in calatorii mi se pare asa de frumos acolo, imi plac locurile, imi plac oamenii, imi place cultura lor, imi plac mirosurile care ma fac sa simt ca e “altfel”, dar imediat ce ma intorc acasa o iau de la capat cu traitul timpului viitor. Simt ca nu am ramas cu nimic din calatorie.
Eu asta traiesc, viitorul !
Multe planuri, multe asteptari de la viitor si dintr-o data toate amintirile din trecutul apropiat dispar, se duc departe in trecutul trecut. Stii cum imi vad trecutul? Trecutul meu e ca in atelierul de tamplarie al bunicului. Tinea multe lucruri in el desi era neincapator, insa toate erau acoperite de talas si rumegus. Erau tot timpul acolo insa nu le vedeai, trebuia doar sa scormonesti prin talas, sa le aduci in prezent. Cred ca daca ma gandesc bine, cand ii faceam curat lui tataia in atelier de fapt calatoream in timp. Poate din cauza obsesiei mele pentru pacalirea timpului m-am indragostit de fotografie. Imi place sa fotografiez totul incercand sa fur cat pot din prezentul pe care doar aparatul de fotografiat il percepe. Dar nici el nu il percepe mereu la fel, uneori prezentul aparatului meu dureaza 1/2000 dintr-o secunda, alta data, in incercarea de a fura stelele, dureaza 30 de minute.
Nici aparatul meu foto nu traieste in prezent!
Nu imi place ca dupa trecerea timpului nu ramane nimic palpabil, nimic material. Poate aici sta secretul, in imaterialitatea timpului, insa daca e imaterial atunci cum de-l putem masura?
Nu-mi plac ceasurile, nu port ceas si nu ma simt confortabil in prezenta unui ceas, pentru mine timpul nu curge niciodata la fel, are viteze diferite in momentele diferite ale existentei, pe care nu o pot percepe decat ancorata in trecut si viitor, fara prezent. Tot aud indemnul sa traiesc clipa insa mintea mea refuza sa intarzie timpul, asa ca nu pot trai ceva ce e doar un delay, o intarziere a trecerii viitorului in trecut. De fapt cred ca asta e! Stii cum functioneaza aparatul de proiectat film pe pelicula? Sunt mai multe cadre care se succed, creierul uman are o intarziere in prelucrarea informatiei, in rasucirea imaginii cu susul in jos, in transmiterea informatiei primita de la receptorul vizual, astfel incat imaginile se proiecteaza fara pauza intre ele, par inlantuite, intarzierea da nastere unei imagini dinamice, filmul. Altfel spus, prezentul filmului e durata dintre doua cadre, filmul e o inlantuire de mai multe prezenturi.
Mi-ar fi placut sa traiesc intr-un film, sa fiu captiv pe o pelicula si sa prind viata ori de cate ori cineva pune rola prafuita de celuloid in aparat, sa stiu cat dureaza prezentul, sa-l simt.
Mi-ar placea sa am un ceas cu picaturi, minutarul sa fie o frunza de iris, orarul sa fie o frunza de smochin iar secundarul un ac de pin. Timpul sa pice picaturi pe frunze, picaturile sa se-adune intr-un jgheab din brusture si sa curca incetisor intr-un bol de cristal.
Pic………pic………pic………
Sa pice apa si cu odata cu ea si timpul sa se scurga in trecut. Cand s-ar umple bolul as pune in el sa traiasca un caras auriu.
Sa-si traiasca prezentul inotand in trecut.